De la “corespondenta” noastră din Lisabona, Karina Mureșanu Vlad, primim un nou reportaj scris cu sensibilitatea specifică, de data aceasta despre oamenii care se-ngrijesc de hrana spirituală a compatrioților noștri ajunși să trăiască în celălalt capăt al Europei.

 Un Nicolae Steinhardt al zilelor noastre.  Astfel ar putea fi numit părintele Alexandre Bonito, evreu de origine şi care acum este singurul preot ortodox portughez, într-o ţară cu o tradiţie catolică milenară. Aceasta este povestea lui şi a enoriaşilor săi români, mulți dintre ei sătmăreni de origine, de dragul cărora a învăţat să vorbească româneşte.

Născut în 1953, într-o familie evreiască nepracticantă a cultului mozaic, Alexandre Bonito nu a primit în copilărie nici un fel de educaţie religioasă. La 12 ani a început să studieze Biblia şi la 17 ani a ales să fie botezat creştineşte.

„ A fost opţiunea mea să fiu botezat creştin ortodox, adică nu a fost ceva ce primisem de-a gata, ci ceva ce am obţinut de-a lungul acelor ani prin studiu, devotament şi credinţă. Am ales Biserica Ortodoxă pentru că începusem să studiez pictura de icoane şi ca să pictez icoane trebuia să studiez teologia.”

În 1969 a absolvit Facultatea de Teologie şi Iconografie de la Sorbona și a fost numit misionar ortodox în Portugalia, în 1974, de către Mitropolia de rit bizantin a Parisului. Fascinația lui pentru poporul român a început în anii de studenţie când a luat pentru prima dată contact cu cultura română prin cărţile scriitorului disident Constantin Virgil Gheorghiu, autorul operei „A douăzeci şi cincea oră”, numit şi „poetul lui Hristos şi al Românilor”. Au urmat trei vizite în România, începând cu 1975, la mănăstirile Putna, Moldovița și Sucevița.

Un alt contact cu cultura româna l-a avut datorită controversatului Arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe din Statele Unite şi Canada, Valerian Trifa, acuzat de procurorul federal general Robert Kennedy de implicare în Mişcarea Legionară din România, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Arhiepiscopului Valerian Trifa i s-a retras cetăţenia americană și s-a refugiat  în 1983 în Portugalia, ţară cu tradiţie în oferirea multor aziluri politice, unele controversate, printre care şi lui Carol al II-lea al României şi amiralului Miklos Horthy.

Dincolo însă de negura scandalului internaţional şi a dedesubturilor politice, preotul Alexandre Bonito a reuşit să vadă omul şi exilatul, căruia i-a oferit ospitalitate în buna tradiţie portugheză până la încetarea din viaţă a arhiereului apatrid, trei ani mai târziu. De la Arhiepiscopul Valerian Trifa, părintelui Alexandre Bonito i-a rămas moştenire Sfânta Liturghie în limba română, pe care o foloseşte şi în ziua de azi în biserică. Şi tot acesta avea să-i insufle visul înfiinţării unei Biserici Ortodoxe Portugheze, care avea să se împlinească mai târziu.

Alexandre Bonito a fost hirotonisit în 1994, când a devenit preot paroh al Parohiei Sfântul Nectarie din Lisabona, aparţinând de Patriarhatul Ecumenic al Constantinopolului, aceasta fiind de altfel singura parohie ce compunea pe atunci Biserica Ortodoxă Portugheză. De-a lungul anilor, a păstorit comunităţile de imigranţi din Europa de Est - greci, ucraineni, moldoveni, dar mai ales români - aceasta din urmă compusă și din sătmărenii care și-au găsit în ultimii ani în Portugalia un nou “acasă”.

„ Am luptat pentru un popor care mi-a fost trimis de Dumnezeu!”

Prima ocazie de a sluji poporului despre care crede cu tărie că i-a fost încredințat de Dumnezeu s-a ivit în 1993-1994, când în portul Lisabonei a început să sosească primul val de imigranţi români, de unde mulți intenţionau să plece apoi clandestin către Canada, Australia și SUA, în containerele de mărfuri de pe nave.

„Misiunea mea, ca preot ortodox, a fost destul de complicată. A fost pentru mine un moment de confruntare cu convingerile mele, dar am decis să mă implic total în situația acestor oameni, în ciuda tuturor protestelor multor persoane care încercau să mă convingă să nu mă implic. Situația a fost confuză și drama umană a fost mai puternică în inima mea pentru că am fost singur în această situație. Timp de patru ani de zile am luptat împotriva a toate și a tuturora, aproape fără nici un suport, cu excepția unor prieteni, aceasta datorită și faptului că la momentul respectiv în Portugalia nu mai era nici un alt preot ortodox canonic cu care aș fi putut să colaborez. Am luptat pentru un popor care mi-a fost trimis de Dumnezeu” – spune părintele Alexandre Bonito.

 El s-a specializat astfel în alcătuirea unor „kit-uri de supravieţuire”, cu alimente, medicamente și apă pe care le oferea celor care se încumetau să pornească la drum clandestin, peste Atlantic, doar cu un  Doamne ajută! Despre unii dentre ei părintele a aflat apoi că au ajuns cu bine la destinație, iar în rugăciunile sale îi pomenește și pe toți aceia care au pierit pe drum, aruncați de vii în ocean de căpitanii vaselor care nu voiau să riște amenzi pentru transport de pasageri clandestini la bord.

Tot pentru români, părintele Alexandre Bonito a mai luptat şi ca să le construiască un centru de refugiu, Casa do Poço do Bispo, şi să asigure hrana zilnică valurilor de imigranți care în anul 2000 veneau din România în Portugalia, ca mână de lucru ieftină într-o ţară aflată în plin proces de modernizare.

Pentru eroismul cu care a sprijinit cauza globală a imigranților și refugiaților, preotul Alexandre Bonito a fost decorat cu Medalia de Aur a Statului Israel, patria sa mamă.

A luptat apoi şi ca să facă ortodoxia cunoscută şi acceptată într-o ţară reticentă la nou apăruta diversitate culturală. „Timp de 30 de ani am dat sute de interviuri pentru ziare, radio şi televiziune în care cu drag şi devotament am prezentat Biserica Ortodoxă  unui popor care nu ştia absolut nimic despre aceasta”.

Într-o singură decadă, între 2001 şi 2011, în urma afluxului de imigranţi din ţările de Est,  numărul ortodocşilor din Portugalia s-a triplat, ajungând de la 17.443 la 56.550, conform datelor statistice, deşi se estimează că dimensiunea comunităţii ortodoxe ar putea fi mai mare, având în vedere că la recensăminte răspunsurile despre apartenenţa religioasă nu sunt obligatorii. În acelaşi timp, din ţările de origine ale imigranţilor ruşi, ucraineni, români şi moldoveni au început să sosească preoţi care să-i păstorească.

Numărul parohiilor ortodoxe din Portugalia a ajuns astfel la peste 30, acoperind întreg teritoriul ţării, iar părintele Alexandre Bonito a contribuit la fondarea fiecăreia dintre acestea. Neavând lăcaşe de cult proprii, noile biserici au început să funcţioneze în capele închiriate de la unii preoţi catolici mai progresişti sau de la bisericile reformate. Ca singur preot ortodox vorbitor fluent de limbă portugheză, pentru părintele Alexandre Bonito au urmat astfel alţi ani de luptă pentru consolidarea ortodoxismului într-o societate catolică conservatoare.

„În biserica aceasta oricine e binevenit!”

Dintre cei pe care părintele i-a ajutat, unii nu se mai află acum în Portugalia. Au venit în schimb alţii, la fel de bucuroşi să afle porţile unei biserici deschise, când toate celelalte li s-au închis în nas. Dispreţuiţi uneori ca indivizi şi comunitate, atât în ţara de origine, cât şi în noua lor ţară, emigranţii români s-au trezit victimele unei societăţi egocentrice, incapabile să recunoască aportul lor la stabilitatea economică a ambelor ţări. Lăsaseră totul în urmă: casa, familia, serviciul şi studiile, agoniseala…speranţele. Unii aveau nevoie disperată de ajutor financiar, alţii doar de acceptare şi consolare. Pe toate le-au găsit în biserica preotului Alexandre Bonito când acesta le-a spus: „În biserica aceasta oricine e binevenit!”.

Fidel acestui principiu, părintele Alexandre, botează toți copilașii respinși de alți preoți pentru că părinții lor nu sunt cununați, alcătuiesc familii mixte de religii diferite sau nu duc o viață destul de creștinească după canoanele bisericii.

Printre cei care s-au bucurat de-a lungul anilor de binecuvantarea părintelui Alexandre Bonito se numără și ultimii doi șef de stat ai Republicii Portugheze, Cavaco Silva și Marcelo Rebelo de Sousa, dar și un tânăr din Madeira, a cărui mamă îi ceruse părintelui binecuvântarea ca fiul ei (Cristiano Ronaldo) să ajungă un mare jucător de fotbal.

De-a lungul timpului, cum tot mai mulţi români au început să-i treacă pragul bisericii, părintele a încetat să mai facă slujbele în limba greacă, impusă de Patriarhatul Constantinopolului. A învăţat româneşte şi a început să facă slujbele în limba română, cu ajutorul devotatului paracliser al Bisericii Sf. Nectarie, bistriţeanul Vasile Bindea, ceea ce i-a adus dezaprobarea superiorilor ierarhici greci.

Slujbele duminicale sunt ţinute acum în limba română, în biserica presbiteriana scoţiană St. Andrew din Lisabona, o colaborare izvorâtă din recunoaştere şi apreciere din partea Ambasadei Marii Britanii şi a comunităţii scoţiene pentru munca depusă de părinte, de-a lungul anilor, în slujba creştinătăţii. Şi tot aici, de Înviere, mulţi români vin cu coşul la sfinţit, după obiceiul din Ardeal. Câteva sătmărence au improvizat un cor, iar un băiețaș îşi ia în serios rolul de adjutant al părintelui în duminicile în care paracliserul nu poate fi prezent.

Micii lor familii li s-a alăturat de curând un misionar african, părintele Antonio Manuel Pereira, unicul diacon ortodox de culoare din Portugalia.

În vârstă de 48 de ani și meteorolog de profesie, Antonio Manuel Pereira a fost ales în copilărie ca seminarist de catre misionarii catolici în satul său din Insulele São Tomé e Príncipe, de pe Coasta de Vest a Africii.

A ajuns astfel  misionar în São Tomé, în Angola și Brazilia, iar cum în Portugalia. Aici l-a cunoscut pe preotul român Marius Pop și prin el pe părintele Alexandre Bonito și a simțit chemarea ortodoxiei. 

După studiul Teologiei, a fost numit diacon de catre Mitropolia Patriarhatului Ecumenic al Constantinopolului.

„Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul…” - Coloseni 3:23-24

Cât despre noi, ce putem învăța de la această comunitate multicoloră alcătuită dintr-un Nicolae Steinhardt al zilelor noastre, un misionar african, un paracliser ardelean, gazde scoțiene și o mână de sătmăreni „estrangeiros romenos”? Putem învăța că atunci când construim poduri între oameni, în loc de ziduri, putem găsi oriunde în lume un astfel de tărâm al acceptării și iubirii aproapelui în care toate generațiile prezente și viitoare pot să sosească cu bine…acasă.