Cea de-a cincea zi a Festivalului Internaţional de Teatru „Fără Bariere” aduce trei spectacole de excepţie prezentate de trupe invitate din Ardeal.

Prima piesă, pusă în scenă marţi, de la ora 18, la Casa de Cultură a Sindicatelor, este „Jocul de-a vacanţa”, după Mihail Sebastian, în interpretarea Teatrului Municipal din Baia Mare, în regia lui Radu Afrim.

Din distribuţie fac parte Matei Rotaru, Ionuţ Mateescu, Ioan Codrea, Gabriela Del Pupo, Vlad Bîrzanu şi Lucian Rus.

Este o lectură regizorală formidabilă, cum rar mi-a fost dat să văd la un text autohton: toate fac din „Jocul de-a vacanţa” un spectacol în care comicul, povestea de dragoste, tumba şi emoţia se amestecă irezistibil, fermecător, cuceritor, pe placul unor spectatori care altfel n-ar fi rezonat deloc la o astfel de "ofertă" textuală. Aşa, însă, Sebastian intră şi ca dramaturg în al treilea mileniu. Poate nu chiar cu un "fan-club" la Baia Mare, ca Radu Afrim, dar măcar ca un autor interesant, şi nu doar un "bau-bau" bătrân din manualul de română. „Jocul de-a vacanţa” se dovedeşte, pur şi simplu, o poveste veche pentru suflete noi. Tinerii spectatori băimăreni pot confirma asta. - Claudiu Groza.

Al doilea spectacol se va desfăşura la Teatrul de Nord, cu începere de la ora 20, şi este o piesă scrisă de Gianina Cărbunariu, tradusă în limba maghiară şi jucată de trupa Yorick Studio din Târgu Mureş.

Gianina Cărbunariu este unul dintre tinerii dramaturgi şi regizori care au creat proiectul DramAcum. „Stop the tempo” formulează un feeling, sentimentul de viaţă al generaţiei tinere române: „Am 23 de ani şi viaţa mea e deja futută. Şi nu din cauza accidentului. Ci pentru că nu mai găsesc nimic care să-mi producă un minim de plăcere adevărată. Am 23 de ani şi n-am făcut nimic. Şi nici nu cred că o să fac vreodată. Ceva care să-mi placă.” Dintr-o întâmplătoare întâlnire a trei tineri se naşte o complicitate plină de revoltă, o alianţă împotriva vieţii stereotipe. Când se întâlnesc, toţi trei sunt obosiţi şi revoltaţi - în timpul prieteniei lor, ei găsesc o inexplicabilă fericire într-un gest gratuit: deconectarea lumii de la curent cu scopul unei clipe de întuneric şi linişte. A trecut însă timpul salvării lumii. „Stop the tempo” ne spune, în modul cel mai direct şi sec, că singura alternativă este să te laşi dus de val. - Laurenţiu Blaga

De la ora 21, în Sala Studio începe spectacolul cu piesa „Eden” de Eugene O’Brien, în interpretarea trupei Teatrului 74 din Târgu Mureş.

Spectacolul „Eden” a participat în luna noiembrie a anului 2007 la Festivalul International al Teatrului de Studio, „DavilaStudioInterfest“, unde a obţinut premiul pentru cel mai bun spectacol, premiul pentru cel mai bun actor Nicu Mihoc şi premiul pentru cea mai bună actriţă Serenela Mureşan .

Distins în 2001 cu premiul Irish Times Theatre Award, textul irlandezului Eugene O"Brien a fost considerat la momentul respectiv cel mai bun dintre textele noi. Nefiind deloc original ca temă tratată un cuplu aflat în impas după ceva ani de convieţuire , el se remarcă în schimb prin onestitatea şi sensibilitatea sa, prin monoloagele închegate, prin care cele două personaje se dezvăluie privitorilor încetul cu încetul, doar prin relatarea unui singur week-end din existenţa lor. Prezentând aceleaşi întâmplări din două perspective, a soţului şi a soţiei, relatate întretăiat, textul permite în final poveştii să se închege în mintea spectatorului, care poate cuprinde astfel, dintr-o privire, ambele perspective şi le poate combina, obţinând radiografia fidelă a vieţii de cuplu în momentul traversării unei crize profunde.

Varianta de la Teatru 74 este propusă de Cristian Juncu, un regizor de altfel pe cât de inegal şi de oscilant în propunerile sale, pe atât de priceput atunci când se apropie cu adevărat de actori şi de text, şi care vădeşte un real interes pentru dramaturgia irlandeză contemporană. El reuşeşte prin această montare să pună în relaţie cele două personaje, să le facă să intre în dialog chiar şi atunci când unul dintre ele îşi spune povestea, iar celălalt stă în umbră, cu spatele.

Este, evident aici şi meritul actorilor, respectiv Nicu Mihoc, în rolul Billy, care ajunge de la teribilismele adolescentine la capul plecat al bărbatului obligat de împrejurări mai mult decât de el însuşi să îşi recunoască şi să îşi asume vârsta şi condiţia, trecând printr-o paletă largă de trăiri, cu un firesc şi o naturaleţe care în general îl caracterizează, şi Serenela Mureşan, care este de fapt adevărata surpriză plăcută a acestui spectacol, prin maturizarea artistică ce se observă cu ochiul liber, şi care, chiar dacă demarează puţin mai greu chiar la început, reuşeşte să îşi prindă strâns în mână personajul, intuindu-i şi redându-i cu duioşie şi tandreţe trăirile contradictorii.

Nu în ultimul rând, un important ingredient al montării şi interpretării este umorul cu care sunt colorate cele două personaje, care umor le salvează pe de o parte de melodramă, iar pe de altă parte le accentuează cu fineţe tocmai zbaterea şi chinul sufletesc în care sunt împotmoliţi în acest moment al existenţei lor ca şi cuplu. - Mircea Sorin Rusu.