Mani Neumann, Der Teufelsgeiger (Violonistul Diavolului), cunoscut publicului din România în urma colaborării sale de lungă durată cu formația Phoenix, aduce Trio farfarello în România pentru prima parte a unui turneu național.

În pregătirea concertului lor de la Satu Mare, programat pentru 29 Martie, la ora 19, la Music’at, Mani Neumann ne-a acordat un amplu interviu despre viața sa artistică și personală.

Care sunt noutățile lui Mani Neumann?

Avem un album nou și un film biografic care sunt „copiii” pandemiei. L-am cunoscut pe regizor în 2020 și ne-am întâlnit să stăm de vorbă, să stabilim ce evenimente vom filma (noi plănuiam un an aniversar, cu multe concerte), cum vom gândi filmul, etc. Exact în timpul acelei întâlniri, mie a început să îmi sune telefonul – erau organizatorii, care mă anunțau că s-au anulat toate concertele... Aveam o listă de concerte, ar fi trebuit să avem peste o sută în anul aniversar, dar a venit primul lockdown și au început să le anuleze. Au venit telefoanele unul după altul... A trebuit, deci, să ne schimbăm toate planurile. Filmul ar fi trebuit să fie despre cariera farfarello, un road-movie, în turneu, despre concerte și întâlniri cu publicul, dar s-a transformat într-un documentar despre viața unor artiști în pandemie... Bineînțeles că sunt și momente muzicale, și povești despre cariera noastră, rezultatul e interesant.  Va fi distribuit în mai multe țări europene, pentru că toți artiștii, de peste tot, au întâmpinat problema asta. Avem premiera la finalul lunii martie și lucrez la traducere, să îl putem aduce și în România.

Apoi, albumul Kronunga venit din același motiv: n-am putut să cântăm, așa că am compus. S-ar putea să fie ultimul album de creație al grupului – avem douăzeci, ne ajunge – și a fost foarte bine primit. Îl prezentăm și în acest turneu în România.

Ce înseamnă pentrutine prietenia de 40 de ani cu Ulli Brand și istoria grupului farfarello?

Atunci când eu spun „Da”, este și rămâne da! La fel și când refuz ceva. Pentru ca eu să mă răzgândesc – în general, nu numai în aspecte profesionale – trebuie să se întâmple foarte multe lucruri, sau acelea care se întâmplă să fie foarte grave. Ulli nu mi-a dat niciodată motive să îmi schimb părerea sau direcția. Noi am avut noroc, pentru că suntem la fel, gândim muzica la fel și ne plac aceleași lucruri. Dacă ceva funcționează, de ce să schimbi?  Cel mai important aspect în această activitate este să găsești oameni cu care te potrivești în ceea ce faci, pentru că arta este subiectivă, ea nu vine din planul rațional. Aici e vorba de simțire, de suflet, de experiențe, de modul în care vezi, înțelegi și simți lumea, etc. Cu astea faci artă – dacă e sinceră, bineînțeles. Și atunci, este foarte dificil să găsești colegi de trupă cu care să fii în echilibru constant sau în armonie, mai ales pentru atât de mult timp, la nivel profund, subtil – pentru că de la acel nivel pleacă arta. E aproape utopic. Abia după asta urmează înțelegerea, disciplina, planurile, exteriorul și restul.

Esti considerat un artist dificil?

Uneori, da. Uneori sunt greu de înțeles, când vine vorba despre asta, pentru că eu am mare încredere în ceea ce simt. Pot fi un om foarte deschis, și de obicei sunt! Eu cred în „chimie”, în acel moment în care simți un om. Am întâlnit mii de oameni, am lucrat cu sute de oameni, am interacționat cu ei... Mie îmi este clar de la început: acest om e bun pentru mine, sau nu. Deci există oameni cu care sunt foarte deschis și de cele mai multe ori sunt un tip sociabil, dar există și momente în care simt că anumite interacțiuni nu sunt pentru mine, și atunci mă retrag. Prin urmare, dacă cineva reușește să mă enerveze, înseamnă că undeva am făcut o greșeală, că n-am intuit, că mi-a scăpat ceva - dar se întâmplă rar, pentru că de obicei mă retrag la timp. Pot să devin dificil atunci când mă lovesc de lipsă de profesionalism, pentru că am o disciplină care mă face să fiu perfecționist. În muzică nu accept jumătăți de măsură.

Un artist aparține tuturor sau își aparține doar sieși?

Aici vorbim, în primul rând, de cantitatea de sinceritate, dacă o putem numi așa. Un artist are în minte, în suflet, în inimă, niște trăiri. Atunci când faci muzică (fie că e vorba de o compoziție sau de o interpretare live, într-un concert), dai o parte din acele trăiri altor oameni. Este vorba despre emoții, da? Arta transmite ceva. Nu împarți, ci transmiți. E o diferență. Îți explic de ce: uneori, trebuie să ai grijă cât de mult dai, pentru că trebuie să păstrezi o parte din tine și pentru tine, deci să nu împarți totul. Asta e o chestiune de alegere, dar și de experiență. Asta poate fi o explicație pentru faptul că mulți artiști au avut mari necazuri, s-au sinucis, s-au refugiat în vicii sau au ajuns să se distrugă, într-o formă sau alta – pentru că nu poți să fii gol. Dacă dai prea mult, într-un interval de timp scurt, epuizezi și nu mai ai de unde. Când nu mai ai de unde, nu mai are sens. Deci, asta ar putea fi o explicație. Cred că răspunsul corect e undeva la mijloc, cred că avem nevoie să dăm – pentru că asta e vital pentru un artist, prima condiție a artei este nevoia de exprimare – dar trebuie să știm să păstrăm și pentru noi.

Ți se spune „Violonistul Diavolului”. De ce?

Pentru că Paganini a fost interesant! Vioara este, în general, un instrument clasic. Când spui de vioară, oamenii se așteaptă la un concert simfonic, se așteaptă la muzică clasică, la „se stă jos și se ascultă”... Așa că modul meu de a cânta la vioară e surprinzător, pentru că e altfel. De la Paganini încoace, violoniștii care se mișcă mai mult sau au o tehnică mai specială stau sub umbra acestui nume, Violonistul diavolului – dacă sunt, să spunem, mai „sălbatici”. Depinde ce transmiți, și asta e valabil pentru orice instrument.

Am trăit un episod foarte amuzant la un moment dat: am avut un concert într-un loc în care nu mai cântasem, și organizatorii nu ne cunoșteau. Au văzut în rider-ul tehnic că avem pe scena vioară, chitară acustică și bass, și când am ajuns acolo am găsit o scenă elegantă, „clasică”, cu trei scaune, cu stative pentru partituri... Nu știam dacă să râd sau să mă cert cu cineva. Le-am zis să ia urgent alea de pe scenă, că avem treabă! Deci eu sunt, poate, un violonist atipic. Cânt și rock, deși vioara nu e un instrument pe care îl găsești foarte mult în rock. În ceea ce fac eu, în muzica farfarello, sunt  eu însumi. Nu e vorba de tehnică, e o combinație între tehnică, ceea ce am de spus, ceea ce transmit, modul în care ating coarda, modul în care sparg reguli, în care respect alte reguli, modul în care stăpânesc instrumentul (sau el pe mine...), și încă o listă întreagă de aspecte care, combinate, îmi aparțin numai mie. Această combinație, acest dozaj, e al meu. E mai sălbatic și mai crud, e adevărat – de unde și treaba asta cu „Violonistul Diavolului”, că unii spun că ceea ce fac e de pe altă lume. Eram foarte tânăr când a apărut ideea asta. Ea a venit de la presă, nu îmi place în mod deosebit, dar am învățat să trăiesc cu ea.

Care e secretul acestei energii, al „sălbăticiei”? De unde vine ea?

Din dorință de viață. Mi-am dat seama târziu, am înțeles-o târziu în mod conștient, dar e o iubire pentru viață, pentru trăire.

Când aveam doi ani, m-am îmbolnăvit foarte tare – îmi cedau organele. Nu era ceva genetic, nu a fost un accident, nu a fost un diagnostic clar, nimeni nu a înțeles ce se întâmplă și de ce. Părinții mei m-au dus la spital, unde medicii m-au operat de urgență – de fapt, au încercat, că după ce m-au deschis au constatat că lucrurile arată grozav de prost și că nu mai pot face nimic. Nu mi-au dat nici o șansă, nimeni nu își imagina că voi supraviețui și nu înțelegeau de ce n-am murit încă...

Din întâmplare, un alt medic, care asistase la discuția asta, s-a uitat la mine și a spus: „Se pare că acest copil nu vrea să moară!”... M-a urcat în mașină și m-a dus la spitalul unde lucra el, la vreo 20 de kilometri. Acolo m-a pus pe masă, și-a chemat echipa și m-a operat.

Asta se întâmpla în 1961. Am citit dosarele lui la un moment dat, când am devenit adult... Ce a făcut el acolo era la limita unor experimente, adică a folosit tot ce a putut și a știut, a încercat totul, nu s-a limitat neapărat la proceduri acceptate. Am stat în spital aproape un an. L-am vizitat apoi de multe ori, îmi spunea că sunt copilul lui „minune”, că nu înțelege cum am supraviețuit... A venit și la niște concerte mai târziu.

Deci m-am încăpățânat să trăiesc, când nici nu știam despre ce e vorba și cum e cu viața. Cred că așa am făcut și mai târziu, în multe lucruri. Când oamenii din jurul meu îmi reproșează că sunt încăpățânat, le povestesc asta, că dacă eram așa și când aveam doi ani, la ce altceva te poți aștepta acum? Deci eu iubesc viața. Sunt îndrăgostit de viață! Eu mă bucur de viață ca de un cadou. Și atunci, și energia pe care o am este alta, e vorba de trăire, nu de altceva.

Cum vezi muzica românească?

Primul meu contact cu muzica din România a fost Phoenix, deci inclusiv o componentă de folclor arhaic. Mi-a plăcut și îmi place – așa cum îmi place și folclorul din alte țări. Apoi, am cunoscut formațiile de rock din România și mi-au plăcut mult, sunt un mare fan al trupelor de rock de aici. Le cunosc mai bine pe cele care aparțin generației mele, dar le urmăresc și pe cele mai noi. Muzica modernă, muzica pop... despre ele știu mai puține. Sunt genuri muzicale mai comerciale, oamenii le ascultă, ca peste tot, dar nu sunt neapărat pe lista mea.

Cum e viața lui Mani Neumannîn spatele scenei?

Foarte privată! Foarte apărată. N-a fost ușor, pentru că în aproape jumătate de secol s-au întâmplat multe. Au fost decenii în care am fost formația cu cele mai multe showuri de televiziune pe an, în Germania, Olanda, Austria...

Iar în România am fost pe scenă cu Phoenix, deci în văzul tuturor. Dar nu am vrut niciodată să depășesc niște granițe. Am făcut eforturi să păstrez o normalitate, cât s-a putut: sunt un tip foarte „casnic”, de exemplu, îmi place să gătesc și sunt bun la asta. Îmi place să am liniște, să îmi văd prietenii, să repar lucruri, să mă retrag la munte sau undeva departe...

Totul e cât se poate de firesc, ca în viața oricui altcuiva. Despre artiști trebuie să știi, însă, că nu prea există o ruptură clară între cine sunt pe scenă și ce se întâmplă în spatele ei. Noi suntem muzică tot timpul, chiar și în spatele cortinei, iar meseria asta ne modelează destinele, ne influențează deciziile de viață. Nu mă pot separa de muzică. Nu pot să apăs un buton și să separ muzicianul de om, de viața lui privată.

Cum ai defini muzica voastră, muzica farfarello?

Este autentică. Este făcută de noi și ne reprezintă. Muzica noastră e doar o bază pentru trăire, pentru că dă ocazia tuturor să își creeze propria poveste despre cântece. Acesta este avantajul muzicii instrumentale, că îți dă ocazia să îți construiești propria poveste. Este o oglindă în fața căreia te așezi, atât...

La ce se poate aștepta publicul care va participa la concertul din 29 martie?

Exact la această oglindă...

Trio farfarello (Mani Neumann, Ulli Brand, Urs Fuchs) va concerta în Satu Mare la Music’at Pub în 29 martie. Biletele pot fi achiziționate în rețeaua iabilet și pe iabilet.ro