Moment istoric în procesul de vindecare în urma unuia dintre cele mai întunecate capitole ale istoriei țării considerate a fi una dintre cele mai democratice și progresiste din lume: Canada.

La cei 85 de ani ai săi, deplasându-se mai mult într-un scaun cu rotile din cauza durerii care îl chinuie la un genunchi, Papa Francisc face un tur de forță în această săptămână prin țara cât un continent pentru a-și cere iertare de la supraviețuitorii ororilor din școlile rezidențiale destinate copiilor indigeni, ce au funcționat timp de aproape 150 de ani în toate provinciile Canadei.

Rețeaua de școli rezidențiale ce a cuprins aproape 150 de școli finanțate de statul canadian începând cu anul 1880 și multe alte școli finanțate de diverse culte sau asociații creștine s-au dovedit a fi adevărate platouri de filme horror, doar că teroarea la care au fost supuși elevii s-a întâmplat în realitate.

Ideea le-a venit ”părinților fondatori” ai Canadei imediat după înființarea Confederației, care a asigurat un statut de cvasi-independență față de coroana britanică, iar modelul a fost luat de la așa-numitele ”școli industriale” ce funcționau deja în țara vecină, SUA.

Rețeta de funcționare a școlilor rezidențiale se baza pe ”extragerea” copiilor din familiile și triburile indigene și trimiterea lor în școli cu internat la distanțe cât mai mari de casă, pentru a asigura îndepărtarea lor, din toate punctele de vedere, de mediul familial și familiar, cu scopul de a primi educație occidentală și de a fi asimilați de societatea majoritară.

Și, ca să fie tacâmul complet, toate școlile finanțate (de fapt, subfinanțate) de statul canadian au fost date în administrarea diferitelor culte religioase, dar majoritatea au revenit Bisericii Romano-Catolice, prin reprezentanții ei, preoții și călugărițele.

Ce s-au gândit părinții fondatori ai confederației? Luăm (cu forța, potrivit legii în vigoare atunci) niște copii din familiile lor, îi ducem la sute sau mii de kilometri depărtare și îi lăsăm în grija unor preoți catolici! Ce se poate întâmpla? ;))

Cititorii intuiesc deja cam ce s-a putut întâmpla, dar, din nou, realitatea le-a depășit orice imaginație!

Printr-o lege elaborată special în 1920 pentru ”controlul” populației indigene (Indian Act), copiii proveniți din triburile băștinașe, inclusiv cele ale inuiților din Nordul Arctic sau ale metișilor (din familii mixte, cu strămoși indigeni și coloniști europeni) nu numai că au fost obligați să frecventeze școlile rezidențiale, dar li s-a interzis accesul la orice fel de alte școli de pe teritoriul țării.

Cam tot în aceeași perioadă, la începutul secolului XX, în raportul unui inspector școlar se menționa rata uriașă de mortalitate înregistrată în școlile rezidențiale, aproape un sfert dintre elevii luați atunci în evidență fiind declarați decedați în incinta școlilor, din motive ”necunoscute” sau cu explicații puerile cu privire la cauzele morții lor.

De cele mai multe ori, părinții nici nu aflau despre decesul copiilor lor sau aflau mult mai târziu, fiindcă școlile, pur și simplu, nu se sinchiseau să-i anunțe. Dacă vreunui părinte i se părea ceva suspect și sesiza autoritățile vremii, era ignorat, iar dacă încerca să facă cercetări pe cont propriu, avea el însuși probleme cu autoritățile.

Copiii mureau din cauza abuzurilor de toate felurile (fizice, psihice, sexuale), unii mureau ”în condiții misterioase”, alții se sinucideau după ce nu mai puteau îndura chinurile, dar nici supraviețuitorii n-o duceau prea bine: ”educația” pe care o primeau se limita de obicei la rugăciuni și deprinderea unor meșteșuguri (în cazul băieților), activități casnice (în cazul fetelor) sau activități străine de modul de viață al indigenilor, precum lucratul pământului, ceea ce însemna că erau folosiți, practic, ca sclavi pe fermele ce aparțineau de școlile rezidențiale.

Trăiau, cu puține excepții, în condiții mizerabile, fără hrană suficientă și fără îngrijire medicală potrivită în cazul în care se îmbolnăveau, ceea ce ducea inevitabil la creșterea mortalității infantile. Totul pentru ca la împlinirea vârstei de 18 ani să fie, practic, aruncați în stradă, fără vreo șansă de a continua studiile sau să se integreze efectiv în societatea de tip occidental pentru care au fost inventate școlile rezidențiale, în condițiile în care segregarea rasială era în floare, iar ei crescuseră nu doar fără părinți, dar și izolați de sexul opus, astfel că aveau dificultăți chiar și în formarea unor familii proprii.

Potrivit statisticilor oficiale, un număr de 150.000 de copii indigeni au fost ”internați” în asemenea școli rezidențiale pe tot cuprinsul Canadei de-a lungul anilor, până în 1996, când a fost închisă ultima instituție de învățământ de acest fel. Din motive ușor de ghicit, multe din aceste școli au fost demolate imediat după închidere, iar împrejurimile lor au fost ”redate circuitului agricol”, adică au fost arate, pentru a nu rămâne nici o urmă.

Guvernele succesive ale Canadei au început să închidă aceste școli încă din anii 60 ai secolului trecut, pe măsură ce indigenii intensificau lupta pentru drepturile lor și ajungeau la acorduri cu autoritățile pentru rezolvarea diverselor probleme.

Supraviețuitorii au început să-și caute dreptatea în tribunale, iar lucrurile au luat o asemenea amploare încât Guvernul a fost nevoit să încheie o înțelegere cu reprezentanții a nu mai puțin de 80.000 de supraviețuitori, pentru care a înființat un fond de despăgubiri în valoare de aproape două miliarde de dolari.

În 2008, în cadrul unei ședințe solemne a Parlamentului din Ottawa, premierul de atunci, Stephen Harper, a transmis scuzele oficiale ale statului canadian pentru toate nedreptățile îndurate de elevii școlilor rezidențiale și a inițiat un program de reconciliere națională ale cărui etape sunt puse în aplicare și în zilele noastre.

Ceva, însă, lipsea! Torționarii adevărați păstrau tăcerea. Nu a venit nici o scuză de la nici un preot sau călugăriță, iar Vaticanul ignora problema din acel colț de lume atât de îndepărtat.

Asta până la începutul anului 2021, când pe terenul unei foste școli rezidențiale din capătul de la Apus al țării, în provincia British Columbia, au fost descoperite nu mai puțin de 215 morminte nemarcate, cu cadavre de copii, dintre care unii în vârstă de doar 3 ani. Iar acesta a fost doar începutul!

În lunile următoare au fost descoperite alte sute de asemenea morminte pe teritoriul fostelor școli rezidențiale din alte provincii, numărul cadavrelor descoperite depășind deja 1.300 după ce au fost explorate mai puțin de o duzină din cele aproape 150 de asemenea terenuri.

În timp ce continuă cercetările, șefii principalelor triburi indigene, majoritatea fiind ei înșiși catolici, rezultat al activității misionarilor care au ajuns în Lumea Nouă deodată cu primii coloniști, au cerut și au obținut audiență de la însuși Papa Francisc, astfel că în primăvara acestui an, membrii unei delegații a indigenilor, purtând îmbrăcămintea și podoabele lor tradiționale, au apărut în Piața Sfântului Petru din inima Romei și au intrat direct în capela unde i-a primit suveranul pontif pentru a le transmite personal scuzele oficiale în numele întregii Biserici Catolice.

În același spirit de reconciliere de acasă, indigenii i-au adresat Papei Francisc invitația de a-i vizita pe pământurile lor strămoșești, unde are ocazia să-și ceară iertare direct de la supraviețuitorii ororilor sau urmașii acestora. Ceea ce tocmai se întâmplă acum!

Suveranul pontif și-a început vizita într-o fostă școală rezidențială din apropierea capitalei provinciei Alberta, Edmonton, unde au avut loc momente emoționante. După vizita la cimitirul fostei școli și slujba susținută în fața unei mulțimi de mii de participanți, Papa Francisc le-a cerut iertare pentru suferințele îndurate, în timp ce o femeie din tribul Cree a cântat, cu fața inundată de lacrimi, imnul național canadian în limba ei maternă, pentru care, atunci când a fost elevă a școlii rezidențiale, i-a fost străpunsă limba cu un ac, deoarece comunicarea în orice dialect indigen era interzisă.

Unii lideri ai indigenilor nu sunt mulțumiți, însă, doar cu scuzele. După modelul aplicat deja în relația cu statul canadian, ei așteaptă atât despăgubiri sub diverse forme, cât și retragerea sau rescrierea unor edicte papale sau instrucțiuni cu privire la ”tratamentul” aplicat popoarelor indigene convertite în urma colonizării de către europeni a teritoriilor locuite de acestea. Așa cum s-a procedat în memoria victimelor Inchiziției, de exemplu.

Papa Francisc a arătat că înțelege și această solicitare și, la sfârșitul slujbei, a anunțat că ”acesta este doar începutul”.